Pasiunea absurdului

            

             Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine decat in nu importa care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi, ori nu crezi, totuna e, precum totuna e daca taci sau daca strigi.

              Poti gasi totului o justificare, precum nu poti gasi niciuna. Totul este in acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus inaintea altuia, precum nicio idee nu e mai buna decat alta. De ce sa te intristezi de tristetea ta si sa te bucuri de bucuria ta? Ce-ti pasa daca lacrimile tale sunt de placere sau de durere? Iubeste-ti nefericerea si uraste-ti fericirea, amesteca totul si confunda totul. Renunta la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vanturi sau ca o floare purtata de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si laş unde ar trebui. Cine stie daca in felul acesta nu vei fi mai castigat? Si daca nu castigi, ce e daca pierzi ceva? Orice castig este o pierdere, precum orice pierdere este un castig. Pentru ce oamenii mai asteapta o atitudine determinata, idei precise si vorbe corecte?
           Tocmai pentru aceasta: pentru mine nu mai exista nimic. Sunt nihilistul desavarsit. Nu mai cred in nimic. Stiu ca din toate eforturile noastre nu va rezulta nimic, ca tot ce-am construit va fi distrus. Tot ce voi face va fi inutil, dar tocmai pentru aceasta ma simt imboldita sa o fac. Daca oamenii ar sti cu siguranta, ca unele acte ale lor nu vor fi platite, nici mai curand, nici mai tarziu, nimeni n-ar mai face nimic. Omul care a renuntat la orice rasplata si lucreaza pentru ceea ce e sortit pieirii, stiind ca totul va pieri, acela e singurul om vrednic de a locui impacat in acest univers. El face, dar nu pretinde ca altii sa faca pentru el; el da, stiind ca nu va primi niciodata; el aspira spre inaltimi, stiind ca nu le va atinge; el se ofera pe sine insusi si stie ca nimeni nu-i va da pretul ce i se cuvine. Adevarata noblete a omului, eroismul sau cel mai mare, consta in a sti sa traiasca chiar atunci cand toate temeiurile vietii sunt distruse in el .

                                             
                                                     Epilogue - Apocalyptica
                                                

       

Labirintul lui Pan

Passacaglia- Buxtehude

      

 

                                                   

Şi am adus pământului trist și chinuit

 inima mea drept ofrandă

și, adesea, în noaptea fermecată

 i-am jurat că-l voi iubi cu credinţă până la moarte,

 fără teamă, cu povara sa apăsătoare de hazard,

și că nu voi dispreţui nici una din tainele sale.

Astfel, m-am legat de el pe viaţă:

 

O, dragul meu Pan,

și voi divinităţi ale acestor locuri,

dăruiţi-mi frumuseţea interioară

și faceţi ca întreaga înfăţișare a mea

să fie în armonie cu ceea ce port în suflet.

 

"Homo civilis"

 

                                 Salvador Dalí - Copil geopolitic privind naşterea omului, 1943

       

        Omul „civilizat” este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţurile trupului atât de rafinat de civilizaţia aceasta de care sunt atât de mândri.

        A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

        Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi nerodit din noi.

       Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale idealiştilor, ale visătorilor; „omul civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime. Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunchează frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

        Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!

                        

 

Metafora revelatorie

          (Una dintre cele mai profunde poezii pe care le cunosc. )              

                            Gorunul

 

                                                                    

 

 

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Regăsire

                                       

            “Vreau cu orice preţ să merg înainte, vreau să fiu eu însumi.” 

                                                                                                                       Van Gogh

 

           Totuși cineva a avut curajul de a mă crea, de a-mi deschide ochii spre un infinit negru, ce avea mai târziu să-mi devină colorat. A avut curajul de a mă duce pe căi străine, căci nimeni nu e interesat de ecuaţie, ci de forma necunoscutelor.

           Acest cineva a îndrăznit chiar să mă înzestreze cu daruri, deşi eu nu i le-am cerut niciodată. Probabil că el a fost singurul care a crezut în mine, atunci când mi le-am refuzat. În toată bunătatea lui, m-a lăsat chiar să aleg, nu m-a obligat el cu nimic. Nu s-a sfiit să-mi dea ochi să văd fiecare răsărit, razele zilei, amurgul blând şi nopţile tăcute. Nici măcar nu m-a oprit când am vrut să văd lucruri, poate, nepermise. Mi-a dat de asemenea ochi să-mi văd prietenii şi duşmanii. Însă nu mi-a atras atenţia niciodată când îmi va fi rău. M-a lăsat să cad, să mă afund singură într-o negură adâncă, unde lacrimile au fost singurele care m-au lăsat să plutesc pe valurile lor, ca să ajung la mal. Nu mi-a arătat niciodată cât de mare este adâncimea şi cum mă pot rătăci în ea.

          Mi-a arătat iubirea, poate cel mai de preţ sentiment- extazul eternei tristeţi sacre-;    m-a purtat pe vârfuri spre o lume fără blestem, liniştită şi veselă. O lume a Adevarului. Ar trebui să fim fericiţi pentru cȃtă frumuseţe este pe lume. Cred că Iisus s-a întrupat de mii de ori în toată frumuseţea care ne-a mȃngȃiat sufletele, ochii şi urechile. Nu e oare Iisus prezent în chinurile lui Van Gogh? În zbuciumul lui între viaţă şi nebunie? Nu e Golgota lui Iisus în toată neîmpăcarea lui Nietzsche sau a lui Cioran? În suavitatea lui Beethoven? Cu lacrimi de bucurie în ochi ar trebui să mulţumim zilnic pentru cȃtă frumuseţe e în lume. Pentru cȃtă inspiraţie va naşte această frumuseţe.

         Răul în artă e undeva departe. Tocmai de aceea arta ne va ţine mereu aproape de Dumnezeu, de Bine. Şi drumul pȃnă la Dumnezeu nu e unul liniştit. Ar fi prea simplu şi vulgar. Realizez acum, în ceasul nopţii, că stau la adăpostul celui mai mare Munte. Muntele Frumuseţii. Muntele Artei. Nu e umbră aici niciodată, căci soarele luminează din toate părţile. Urȃtul nu mă poate atinge. Pentru că urȃtul are nevoie de întuneric. Aici e lumină. Staţi liniştiţi. Strămoşii noştri au luptat pentru noi şi ne-au dat arta ca salvare, refugiu şi împlinire. Vă mai întrebaţi care e menirea noastră? Speranţa? Crezul?...Nu vreau să fiu decȃt o cărămida la alinarea suferinţei celor ce vor să vină. Aşa cum eu îmi alin sufletul azi...

       Şi-aşa am văzut cum toate se repetă, zi de zi. Nimic din ce mi se arată din alte surse nu este adevărat; nimeni şi nimic nu-mi pot lua mie creatorul meu, vocea mea spirituală.

                                         Michelangelo, Crearea lui Adam ( “Capela Sixtină”), Vatican

Despre compromisuri

      Ce este compromisul? Ambalat în cele mai diverse forme, compromisul pare să fi ajuns o parte subînţeleasă a vieţii noastre. O tehnică de supravieţuire, s-ar scuza unii. Un pseudo-colac de salvare, care te îneacă, spun eu.

          Şi facem compromisuri în aproape fiecare domeniu, fie că vorbim de relaţii, de locul de muncă sau mai ales, de visele noastre. Acceptăm să rămânem cu un om din obişnuinţă, pentru că societatea n-ar privi despărţirea cu ochi buni sau pur şi simplu din raţiuni financiare. Acceptăm un job de robot, care abia ne lasă timp să respirăm, nu fiindcă n-ar exista alternative, ci pentru că „banii sunt frumoşi”, abandonând astfel lucrurile importante în viaţă, fiinţele dragi şi experienţele care ne împlinesc. Totul pentru încă o plasmă sau încă o excursie la Paris, pe fugă, din care nu ne îmbogăţim interior cu nimic. Tinerele fete cresc văzând la televizor sau învăţând din discuţiile de acasă, că e ok să aibă o relaţie dacă respectivul le oferă nişte avantaje „de nerefuzat”. Ne lăsăm visele strivite de rutină, de indiferenţă, de societate. Şi făcând un compromis cu lumea, ne compromitem sufletul.

        Ceea ce ştiu este că dacă faci compromisuri, îţi vinzi o parte din tine, o parte pe care aproape fără excepţie o pierzi definitiv. E greu să rămâi drept într-o lume strâmbă, fără să fii marginalizat. Dar îndrăzneşte şi vei descoperi că lumea ţi se va supune într-un final. Nu va fi o călătorie de plăcere, te asigur. Vor exista lacrimi, vor exista frustrări, vor exista nostalgii după calea uşoară. Însă există o răsplată pentru cei care nu fac compromisuri: o conştiinţă curată, libertate şi respect de sine. Nu ştiu exact cât valorează toate acestea în euro. Aş zice că sunt nepreţuite. Şi vă rog să nu confundaţi malignul compromis cu împăciuirea, singura cale de mijloc ce merită parcursă.

Cum am mai spus într-un loc, jumătăţile de măsură sunt pentru jumătăţile de oameni. Lui Dumnezeu îi plac oamenii fermi, oamenii oneşti cu ei înşişi, care pot pune capul pe pernă noaptea fără remuşcări. Şi când eşti onest cu tine însuţi, eşti onest şi cu El.

       Dumnezeu nu face compromisuri. Dacă ar fi făcut, noaptea ne-ar lumina tot Soarele.

                                      

 
  

 

Bukowskiană

                                                           

                                     
                                                    ( Singur cu toată lumea )


Carnea înveleşte oasele
şi ei pun şi-o minte acolo
şi uneori şi-un suflet
şi femeile sparg vaze
de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-şi găseşte
perechea
dar o ţin tot într-o
căutare
târându-se în paturi
afară din paturi.
carnea înveleşte oasele
şi carnea caută
ceva mai mult decât
carnea.

N-avem nici o şansă:
suntem prizonierii
aceluiaşi scenariu.

Nimeni nu-şi găseşte
perechea:

gropile de gunoi pline
ospiciile pline
spitalele pline
cimitirele pline
nimic altceva
plin.

 

Arta şi artistul

                            

   "Artistul este creatorul lucrurilor frumoase.
   Arta este singura ratiune a existentei, chiar daca ea nu aduce fericirea.
   Scopul artei este de a revela pe sine şi de a-l ascunde pe artist.
   Criteriul este cel care poate transpune într-un alt mod sau o altă substanţă impresia sa despre lucrurile frumoase.
   Critica cea mai înaltă, ca şi cea mai modestă, este o formă de autobiografie.
   Cei care găsesc înţelesuri urâte în lucrurile frumoase sunt corupţi fără să fie încântători. Aceasta este o greşeală.
   Cei care găsesc înţelesuri frumoase în lucrurile frumoase sunt cei cultivaţi. Pentru aceştia există speranţă.
   Ei sunt aleşii pentru care lucrurile frumoase înseamnă doar Frumuseţe.
    Nu există cărţi morale sau imorale.
   Cărţile sunt bine scrise sau prost scrise. Asta-i tot.
   Antipatia secolului al nouăsprezecelea faţă de Realism este ca mânia lui Caliban (personaj din "Furtuna" lui Shakespeare) când îşi vede propriul chip în oglindă).
   Antipatia secolului al nouăsprezecelea faţă de Romantism este furia lui Caliban când nu-şi poate vedea propiul trup în oglindă.
   Viaţa morală a omului formează parţial subiectul de interes al artistului, dar moralitatea artei constă în utilizarea perfectă a unui material lipsit de perfecţiune. Nici un artist nu doreşte să dovedească ceva. Chiar şi lucrurile care sunt adevărate pot fi dovedite.
   Nici un artist nu are preferinţe etice. O preferinţă etică la un artist este un manierism stilistic de neiertat.
   Nici un artist nu este vreodată morbid. Artistul poate exprima orice. Gândurile şi limbajul sunt pentru artist instrumente ale artei.
   Viciul şi virtutea sunt pentru un artist materie primă destinată artei.
   Din punct de vedere al formei, tipică pentru toate artele este cea a muzicantului. Din punctul de vedere al sentimentelor, tipică este măiestria actorului.
   Arta este în acelaşi timp aparenţă şi simbol.
   Cei care pătrund dincolo de aparenţă, o fac pe propiul lor risc . Cei care descifrează simbolurile, o fac pe propiul lor risc.
   Spectatorul şi nu viaţa, este cu adevărat oglindit în artă.
   Diversitatea opiniilor despre operă de artă demonstrează că acea operă este nouă, complexă şi vie.
   Când criticii nu cad de acord, artistul este în deplin acord cu el însuşi.
   Putem ierta un om pentru că a creat un lucru util, atâta vreme cât nu-l admiră. Singura scuză pentru crearea unui lucru inutil este admiraţia sa necontenită.
   Arta este cu totul inutilă."

                                                              Oscar Wilde

                                   

Knulp. Demian

Pasărea se zbate să iasă din găoace.
Găoacea este lumea.
Cine vrea să fie născut trebuie să distrugă o lume.
Pasărea zboară către Dumnezeu.
Numele zeului este Abraxas.

                                                       The caged bird

E toamnă, Verlaine !

                                                                    

Melancolie

Somn negru s-a întins
Pe-ntreaga-mi fiinţă,
Orice vis s-a stins.
Dormi, orice dorinţă!

Nimic nu mai vreau
Nu mai ştiu ce este
Nici bine, nici rău.
Ce tristă poveste!

Ca un leagăn sunt
Mişcat fără vrere
Pe-un gol de mormânt
Tăcere! Tăcere!

Prometheus pe muntele Kazbek :

 
                                    

                Mi se părea că divinitatea este imperfectă atȃta vreme cȃt nu i se poate opune nimic.