marți, 19 februarie 2013

CALYPSO


                                      Sunt o individă cooperantă, din când în când, mor.

 

       Da, sunt prezentă. Şi gândul care mă izbeşte fix în această clipă e că nu pot merge mai departe. Ca un om închis pe viaţă şi pentru care totul este actual. Dar şi ca un om care realizează că maine va fi la fel ca azi şi ca toate celelalte zile. Fiindcă a căpăta conştiinta prezentului  înseamnă a nu mai aştepta nimic.
      Dacă exista peisaje care exprima stări sufleteşti, acestea sunt, fără dubii,cele mai vulgare. Şi urmăresc de-a lungul acestui ţinut ceva ce nu e al meu, ci vine de la el, un oarecare gust al morţii, ce ne e comun…Vântul  mă ciopleşte după chipul arzătoarei goliciuni care mă-nconjoară şi niciodată n-am simţit atât de adânc desprinderea de mine însumi şi prezenţa mea în lume: presimţirea citadină a Buzăului care se iveşte glorios în zare, autostrada  razvrătindu-se a încrâncenare, munţii palizi ce împresoară oraşul, zvâcnirile sângelui meu care se contopesc cu bătăile sonore ale uriaşei inimi a firii…
    Neliniştea se naşte în inima celor vii, însă pacea va coborî  în  această inimă vie: iată toată credinţa mea.  Pe măsură ce ziua se scurge şi zgomotele şi luminile pălesc sub cenuşa ce cade din cer, părăsită de mine însumi, mă simt  lipsită de apărare  împotriva  forţelor latente care, în mine, spun NU :
 
                                         

                                               

 

duminică, 17 februarie 2013

Donjuanismul

                                          
                                                      " Speak softly, Love ! "
 
                                        
 
         Dacă ar fi suficient să iubim, totul ar fi mult prea simplu. Dar, cu cât iubim mai mult, cu atât se amplifică şi absurdul ... Şi cât ne intrigăm (sau ne amuzăm, cu acel râs complice care umileşte ceea ce admiră) de cuvintele lui Don Juan şi de fraza, mereu aceeaşi, pe care le-o serveşte tuturor femeilor. Dar nu din lipsă de iubire aleargă Don Juan din femeie în femeie. Dacă părăseşte o femeie, nu înseamnă deloc că n-o mai doreşte. O femeie frumoasă e întotdeauna dorită. Dar el doreşte o alta, ceea ce nu-i acelaşi lucru. Astfel, Don Juan n-are în gând să „colecţioneze"femei, ci el epuizează un număr cât mai mare şi, o dată cu ele, şansele sale de viaţă: a colecţiona semnifică a fi capabil să-ţi accepţi trecutul. Însă, el refuză regretul, ca pe o altă formă a speranţei.
        Iată „crima” lui şi înţelegem acum de ce oamenii care cred în lumea de apoi şi în eternitate invocă pedeapsa asupra sa, el ajungând la o ştiinţă fără iluzii, care neagă tot ceea ce ei afirmă: cunoaşte  iubind şi epuizând , cucerind şi posedând .(De altfel, există o semnificaţie profundă în cuvântul „a cunoaşte" aflat la loc de cinste în „Cântarea Cântărilor” din Scriptură, denumind actul dragostei.)
         Aşadar, tocmai fiindcă iubeşte femeile cu aceeaşi pasiune şi ardoare şi, de fiecare dată, cu toată fiinţa, simte nevoia să  repete  această dăruire.  De aici derivă şi speranţa fiecăreia de a-i da ceea ce nici una nu i-a mai dat. Dar, de fiecare dată, femeile se înşeală amarnic şi reuşesc doar să-l determine să simtă necesitatea acelei „repetabilităţi”. „În sfârşit, jubilează una dintre ele, ţi-am dăruit dragostea!"...De ce să rămânem uluiţi cînd Don Juan îi răspunde zâmbind  ironic: „în sfârşit? Nu, ci doar o dată mai mult."  
        Spuneţi-mi voi, oare de ce trebuie să iubim rar, pentru a iubi mult?


                                       
 

sâmbătă, 9 februarie 2013

Oase plângând


                        ” Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți.”

                             

       Dacă e valabil  că unicele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut, atunci ştiu cum să denumesc acest sentiment compulsiv şi inuman  care-mi domină  astăzi ȋntreaga fiinţă : acele clipe se întorc, duioase, calme şi grave, la fel de pregnante, la fel de copleşitoare - poate pentru că e noapte, poate pentru că e ora cea tristă şi pentru că un fel de dorinţă difuză, incertă pluteşte în văzduhul nocturn... Fiindcă din acele momente  pe care le invoc din abisul uitării s-a conservat mai cu seamă amintirea intangibilă a unei trăiri divine , a unei clipe ȋnlănţuite ȋn povara eternităţii... Iubim suavitatea debordantă a  unui gest, idealul ochilor ȋn care ne adâncim, modul în care farmecul şi delicateţea unei flori se potriveşte ȋntr-un peisaj... E singurul lucru veritabil în mine, dar o aflu întotdeauna prea târziu. Cineva mi-a spus odată: „E atât de greu să trăieşti". Şi încă îmi amintesc de tonul acelor cuvinte. Altădată, el mi-a reproşat lamentabil: „Cea mai mare greşeală rămâne  aceea de a-i face pe ceilalţi să sufere". Când totul s-a sfârşit, s-a stins şi pofta de viaţă. Oare asta să fie fericirea ?
       Meditând nostalgic asupra amintirilor, învăluim totul în acelaşi veşmânt discret, iar moartea ne apare ca un fundal în tonuri stinse. Ne aplecăm îndelung asupra noastră înşine. Ne conştientizăm suferinţa şi ne iubim şi mai mult. Da, poate asta e fericirea: (com)pasiunea faţă de propria noastră nefericire.