Cămăşi călcate

                                “O, erai un om frumos,/şi subţire, foarte palid !…/Printre ochii tăi curgea/
                      un mănunchi de aripi albe,/ parcă cineva pe sus/ cu o coasă retezase/ din spinarea lui Isus/ aripe melodioase…/ Tu treceai mânjit pe aripi/şi cu pene şi cu fulgi./ Unde eşti tu  cel de-atuncea/ unde fugi ?”

                                                  

       No one kills the children anymore.

      "Bolnavilor, lăsaţi instrumentarul de tortură acasă, nu la asta mă refer. Bun, ca să clarific situaţia, îmbălsămat într-un patetism desfrânat, mă gândeam la traseul ăla din cărămizi galbene pe care copiii sunt obligaţi să meargă spre tărâmul împlinirii (Vrăjitorul din Oz a murit mâncat de molii, încetaţi, nu vă mai gândiţi la el, ce naiba!). Apoi am luat gândul ăsta pervers la puricat.

       Copil = (egal) de când devine conştient de sine creatura umanoidă, mai exact când îşi găseşte limitele corporale şi se preia (sau acceptă) ca entitate distinctă de colţul mesei sau de piciorul mamei, până când îşi dă seama că ceva nu e în regulă sau moare.

      Cărămida galbenă = (egal) unitate convenită în cadrul unui sistem internaţional ca fiind doza standard a iluziei. Simt nevoia să dezvolt aici, cine ştie ce cârcotaş analist aşteaptă după colţ. Fiecare cărămidă e câte un „trebuie” punitiv sau semi-punitiv aruncat înaintea copilului, de parcă nu ar fi fost de-ajuns că s-a lovit de toate cele ca sugar. „Trebuie-le” e schilodirea preferată pentru trecerea pulsiunilor sub tăcere. Astfel, aşază-te, copile, în linie, nu mai scărpina tendinţa la bube!

      Împlinire = (egal) – de abia de aici încep problemele explicative, dar să încerc – starea dorită de fiecare, privită ca fiind finalitatea frunţilor mustind a sudoare. Cotidianul a pus semnul de egalitate între împlinire şi putere financiară personală puţin cam prea des, până când am simţit că mi se face cald în halatul meu de dictator. Abcesul avea nevoie de incizie, astfel încât m-am dus la primul supermarket după un bisturiu. Cu bisturiul în buzunarul de la piept am purces la tăiere. Să existe împlinire departe de portofel? Eu cred că da, fiindcă, dacă nu ar fi fost, noi am fi devenit proprii arhitecţi ai labirintului pentru rozătoare în care am intrat nestingheriţi (vezi apariţia monedei – exerciţiu metafizic). Din postura mea de diletant prefer să asemuiesc împlinirea cu liniştea – cea din urmă devenind copilul trecut sub tăcere şi neridicat de taică-su din ţărână. Acum, pentru a nu vă strica un exerciţiu atât de frumos, precum e introspecţia, dându-vă explicaţii pentru alegerea mea, vă las cu atât. Pace vouă!"

 

                                              

 

Memento mori

                                                     

            Mă uimeşte întotdeauna gȃndul că, deşi suntem oricȃnd gata să despicăm firul de păr în patru în legătură cu alte subiecte, avem extrem de puţine idei despre moarte. Moartea e un bine sau un rău; mă tem de moarte sau o chem (spun ei). Dar asta e şi o dovadă că tot ce-i simplu ne depăşeşte. Ce-i albastrul şi ce poţi gȃndi despre albastru?  La fel se întȃmplă şi cu moartea. Despre moarte şi despre culori nu ne pricepem să discutăm. Un om tânăr priveşte lumea în faţă. N-a avut timp să şlefuiască ideea de moarte sau de neant, la a cărei grozăvie a meditat totuşi îndelung. Îmi spun: voi muri, dar asta nu înseamnă nimic, de vreme ce nu ajung s-o cred şi de vreme ce nu pot avea decȃt experienţa funestă a morţii celorlalţi. Sunt invidiosă, pentru că iubesc prea mult viaţa ca să nu fiu egoistă.  Într-o bună zi, culcată în pat, voi asculta poate cum mi se va spune: "Eşti un om curajos şi mă simt dator să fiu sincer faţă de tine: trebuie să-ţi spun că vei muri"; să fii aici, cu toată viaţa ta în mâini, cu toată teama curgând prin vene şi cu o privire de idiot. Ce însemnătate mai poate avea restul ? Valuri de sânge încep să-mi zvâcnească în tâmple şi mi se pare că aş zdrobi totul în jurul meu. În ceea ce mă priveşte, în faţa acestei lumi nu vreau nici să mint, nici să fiu minţită. Vreau să fiu lucidă până la capăt şi să-mi privesc cu ochii larg deschişi atât viaţa, cât şi sfârşitul ei, plină de sfidare şi de in­vidie. Mi-e teamă de moarte în măsura în care ea mă des­parte de lume, în masura în care mă leg de soarta oamenilor pe care îi iubesc, în loc să contemplu cerul care dăinuie.

           Dar oamenii mor, în ciuda voinţei lor, în ciuda decoruri­lor lor. Li se spune: "Când te vei vindeca...", şi ei mor. Nu vreau asemenea vorbe. Căci dacă există zile când natura minte, există altele, cum e cea de astăzi, când ea spune adevărul. Tocmai m-am întors de la înmormântarea unui om care a cucerit inimi cu sufletismul şi generozitatea lui, un om care mi-a fost un foarte bun coleg timp de 8 ani de zile. Mai ales la astfel de „evenimente” mă întrec pe mine însumi. Într-adevăr, excelez. Şi totuşi singurul lucru esenţial  pentru mine atunci era acel om din faţa mea, greu ca pământul, care prefigura propriul viitor.
          Acolo, sub pansamentul abia înroşit al cerului, mă uitam cum nişte vlăjgani îmi înhumau colegul la o adâncime de trei metri. Niciodată nu dau greş când arunc în groapă floarea pe care mi-o întinde o mână mânjită de lut. Cucernicia mea este precisă, emoţia exactă, ceafa înclinată tocmai cât se cuvine. Dar nu am niciun merit: aştept.
          Zgomotul  sicriului în pământ este ceva extrem de grav.

          R.I.P   Iliev Dănuţ

Nihilism și natură

                                          « In magnificentia naturae resurgit spiritus »

                                                

         Începi să te îndoieşti de ”viitorul” tău , cȃnd îţi dai seama  că nu mai poţi trăi fără natură . Căci printre flori, arbori și mări te poți război cu Dumnezeu , dar cu greu te-ar mai interesa un sigur om. Nu că natura ar fi sursa mizantropiei , dar ea adȃncește în noi un anumit dispreţ  faţă de oameni pe care contactul cu ei îl dezvoltă din copilărie și se intensifică paralel lucidității .
         Orice peisaj te scoate din timp și natură , nefiind altceva decȃt o evadare din  temporalitate . De aici, senzația stranie, de un indefinibil plăcut și chinuitor, că nimic n-a fost niciodată, de cȃte ori ne abandonăm acestui vis al materiei, care e natura .
         Priviți un arbore într-o zi imobilă, cu soare și cȃnd frunzele par broderii ale unei inimi în primăvară și veți înțelege că toate problemele devin fade în fața creșterii indiferente a naturii, a inconștienței ei, în afară de care totul e durere, blestem și spirit. Cine n-a invidiat niciodată plantele nu ştie ce înseamnă teroarea conştiinţei . Căci, slăbicunea pentru natură pleacă din oroarea de conștiință . Spiritul nu-ți mai spune nimic și iubești atunci lipsa de întrebări și de răspunsuri a plantei .
      Spre ce ni se înclină inimile în dragostea de natură? Spre somnul ei. Nevoia de a uita teroarea...Și somnul naturii este legănarea primordială, iresponsabilitatea cerului sau fericirea de a nu ști nimic. Între flori și arbori, cunoașterea e un păcat ; sub un azur vesel , un atentat. Fiindcă dragostea de natură nu e în fond decȃt regretul ei . Cu cȃt cineva trăiește într-un grad de conștiință mai redus , cu atȃt o iubește mai puțin . Astfel, un inconștient nu remarcă peisajul, fiindcă nu se poate disocia de el. Și așa orice om fericit. Ce să caute el în natură ? Dar el nu n-are nevoie de regăsire. Proștii și fericiții nu descind din Adam ...
     Nietzsche spunea undeva : ” Ai căutat cea mai mare povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți”.  Iubesc natura acei ce înţeleg şi simt acest lucru ...
     Ceea ce te determină ca între oameni să faci ceva este prezența afectivă a timpului. Nu poți lăsa să se scurgă timpul pe lȃngă tine. Și atunci devii activ din convingere. Cine trăiește în timp trebuie să fie victima lui, fiindcă el n-ar mai fi timp dacă n-ar înghiţi şi distruge totul. Nu simțim uneori nevoia de a-i face concurență, de a ne lua la întrecere cu timpul?  Începi să înţelegi ce e veşnicia cȃnd te afli singur în fața naturii .
     Orice peisaj ne face să uitam că există un ”cȃnd”, un ”atunci”, că au fost date odată clipe sau că am fost capabili de viciul de a fi fericiţi în timp. Natura nu poate fi gustată decȃt ca un amestec de paradis și cimitir: “nimic n-a fost niciodată” este șoapta care ne mȃngȃie în amurguri şi uneori soarele ne-o scrie, în toiul zilei, pe un infinit albastru . Amurgurile ne dezvăluie, însă, toate echivocurile vieții și agonia falsă a oricărui amurg este un suprem echivoc.
      Dezgustul de om te face să iubești natura . Așa apare ea în rolul de consolatoare. Astfel, rostul ei este să ne închidă rănile, să ne vindece de contactul cu omul: dezinfectați odată, putem porni la alt drum, pe care nu trebuie să ne urmeze nimeni. Dacă în natură ar exista o simplă dovadă de cunoaștere, ea n-ar trebui să ne mai intereseze, fiindcă ar înceta să mai fie un leagăn al uitării. Unde ne-am mai răcori groaza și chinul lucidității ?

       Natura te invită la o înmărmurire parfumată și aeriană, la un extaz fără lacrimi și la o voluptate cu amintiri de dincolo de lume. Și în acest mod, nu te mai simți legat de nici un obiect și nu mai poți să crezi în nimic ce nu ar fi desprinderea ta de fire. Adesea îţi doreşti o mare înfrȃngere în viaţă, pentru ca să poţi gusta din plin ce rost are natura ca un cadru de consolări. Poate că avem prea multe amurguri în inimă, de căutăm natura pentru umbrele ei. Viața are ceva din isteria unui sfȃrșit de primăvară. Un sicriu spȃnzurat de stele, o nevinovăție putredă, un viciu floral . Amestecul acela de cimitir şi paradis.
      Revelațiile Durerii : Emil Cioran