“Să nu uităm
că istoria nu va uita pe vinovaţi;
Şi vinovaţi
suntem cu toţii: Unii, pentru că am tăcut;
Alţii, pentru că am greşit;
Cu toţii, pentru că am suportat.”
Mareşalul Ion Antonescu (Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)
Nodul gordian vrea să fie lăsat în pace. Ceea ce natura vrea,
de fapt, de la noi stă scris în fiecare individ, în mine, și-n tine. Stătea
scris în Iisus, stătea scris în Nietzsche. Sufletul lumii noastre e un animal
care a zăcut o vreme nesfârșită în lanţuri şi când va fi liber, primele sale
gesturi nu vor fi dintre cele mai tandre, dar ocolișurile și căile nu au
relevanţă, atât timp cât iese la suprafaţă adevarata necesitate a sufletului,
care de atâta și atâta vreme a fost înșelată și amorţită. Abia atunci va fi „ziua
noastră”, pentru asta suntem însemnaţi, precum Cain a fost însemnat pentru a
stârni spaima și radicalismul și pentru a-i mâna pe oameni dintr-o idilă
strâmtă în depărtări pline de pericole. De altfel, toţi oamenii care au
influenţat mersul omenirii, toţi fără excepţie au fost capabili și eficienţi
doar pentru că au fost dispuși să-și asume destinul şi asta e valabil pentru
Moise și Buddha, pentru Napoleon, și pentru Bismarck. Așa a fost cu Hitler, cu Alexandru, cu Loyola, cu toţi. Cȃnd
se va obiecta că radicalismul, de orice fel, se bazează pe o viziune îngustă,
va trebui să răspundem că istoria nu înaintează decȃt prin viziuni înguste.
Numai obsedaţii au răsturnat istoria: ceilalţi cȃrpesc şi completează.
Cu alte
cuvinte, când răscolirile care au avut
loc pe suprafaţa pământului au aruncat vieţuitoarele de apă pe uscat și invers,
atunci exemplarele dispuse a-și asuma destinul au fost cele care au reușit să
înfăptuiască ceea ce era nou și de
neconceput ca să-și salveze specia prin noi adaptări. Dacă au fost acele
exemplare care în perioada anterioară treceau drept conservatoare și
păstrătoare sau dacă au fost visătorii și revoluţionarii, asta nu știm. Au fost dispuse și de aceea și-au
salvat specia , trecând-o într-o nouă etapă de dezvoltare. Asta știm. Pentru
asta vrem să fim dispuși. Şi poate că nu întâmplător tocmai astăzi mi-am amintit de o fabulă africană pe care am citit-o acum câţiva ani într-o revistă de lifestyle ortodox şi care suna cam aşa: « În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea rȃului şi strigau speriate şi se lamentau: “ Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră...copacii noştri...ce dezastru, ce dezastru!...”. Doar o pasăre colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de rȃu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi-a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, pȃnă cand unul dintre animalele plȃngăcioase a observat-o şi i-a strigat din urmă : ,, Visătorule ! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent ? “. Pasărea colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: “ Fac ceea ce pot să fac ! “».
Eu nu trăiesc în România, ci într-o patrie cu acest nume: un popor care a găsit în el poezia necesară pentru a numi o simplă şi banală floare de câmp, lăcrămioară. Mă gândesc că denumirea acestei flori “lăcrămioară” este rodul unui clipe de vulnerabilitate a ciobanului din Mioriţa, o clipă anterioară acceptării morţii, fiindcă numele acestei flori nu poate fi atribuit decât de astfel de reprezentanţi – oameni precum cei din închisorile comuniste care îşi aşteaptă moartea plini de luciditate, fiind conştienţi în acelaşi timp că ea va fi produsă de un frate. Acest gen de oameni – ei sunt cei care au botezat această floare, şi când zic ei, fac referire şi la cei care au pricinuit moartea.
Da, ai zis bine. Istoria nu poate fi deformată, influenţată, decât prin lovituri puternice şi tăioase, or neamul ăsta românesc pentru care se lamentează unii şi alţii că nu ştiu ce psihopaţi ortodocşi au crăpat în puşcării la fel cum, la rândul lor, au ucis oameni cu idei diferite de ale lor nu-i decât o liotă de plângăcioşi, de mironosiţe care se victimizează. Dar, spre deosebire de evrei, românii nici măcar la a se victimiza nu se pricep atât de bine încât să trăiască de pe urma acestei dezonorante îndeletniciri. Şi dacă stau bine să mă gândesc, nu te poţi dezonora decât dacă ai fost cândva onorabil. Ceea ce nu prea e valabil pentru poporul ăsta. Excepţii notabile există, totuşi.
RăspundețiȘtergereUite ce spune domnul Dan Puric:
Ștergere"…dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic.
Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite.
Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea.
De ce a scris Gheorghe Brătianu că poporul român e un miracol? De ce nu a spus că e un gunoi, cum fac cei de acum, care l-au decapitat şi pe Eminescu? Scormonesc vulgaritatea în operele lui ca să-l desacralizeze, să-l biologizeze pe scriitorul despre care Cioran spunea că şi Buddha ar fi gelos pe biografia lui."
...
O, da, să-l contrazic pe Dan Puric e mai fain decât să contrazic jumătate din omenire.
ȘtergereCe zice, deci, legionarul? Că poporul român are nevoie de mitizarea figurilor culturale şi politice, obţinută prin escamotarea umanităţii lor. Cu alte cuvinte, transformarea unor personalităţi ca Eminescu sau Brătianu, al căror impact şi al căror geniu sunt de necontestat, în Hristoşi.
Cu Hristos, treaba asta cu divinizarea merge, pentru că nu se prea ştie mare lucru din ce-a făcut el în viaţa lui. E şi normal, a trecut ceva vreme de atunci. Despre Eminescu, în schimb, ştim şi lucruri din sfera umanului. Îl cunoaştem şi pe Mihai, nu doar pe Eminescu. Or, genul ăsta de atitudine, de a ignora unele laturi ale personalităţii unui model, nu face decât să dăuneze, pentru că a ajunge la anvergura persoanei în cauză devine o misiune aproape imposibilă. Atitudinea generală este una de tipul "Eu n-am să fiu niciodată ca Eminescu, pentru că eu mă uit la pornache cu cai morţi şi lesbiene aproape vii". În realitate, nu-i deloc aşa, drumul spre elită nu presupune puritate ci, dimpotrivă, experienţă cât mai vastă, inclusiv cu păcatul.
Poporul român, căci despre el este vorba, este un neam ipocrit. Per ansamblu, privit de sus: admiră modele de puritate, inventate de oameni impuri, în timp ce sparge seminţe, înjură, scuipă şi este, în genere, scârbos. Nu tinde spre puritatea supremă pentru că ştie că nu-i este accesibilă. Nu iese din rahat pentru că el consideră că puritatea supremă este condiţia necesară şi suficientă pentru a atinge un stadiu superior de evoluţie. Ceea ce este fundamental fals.
Dan Puric stă ancorat într-o istorie falsificată de minţi autoritariste şi crede că ieşirea din impas presupune un catharsis aplicat în punctul greşit. Dacă ar fi trăit acum vreo 1500 de ani, ar fi avut o şansă. Într-o lume laică, în schimb, cu spiritualitatea nu poţi ajunge nicăieri. Pur şi simplu nu face parte din regulile jocului.
Dan Puric e un fotbalist care dă gol, cu piciorul, într-un meci de handbal şi se aşteaptă ca nu doar să-i fie validată reuşita, dar să mai fie şi ovaţionat. Ete că nu funcţionează!
Are cateva idei care pot fi considerate cat de cat salutare. Mi-a picat in mana zilele trecute o carte de-a lui si am dat peste fragmentul ala care mi s-a parut, in orice caz, interesant. Am vrut sa inlatur anumite "prejudecati" la adresa lui, dar experienta in cauza n-a facut decat sa mi le consolideze. Tipul e posedat de un fanatism histrionic, iar viziunea lui asupra compensarii contemporane a sacrificiului martiric nu am priceput-o deloc.
ȘtergereDin perspectiva asta, există două feluri de persoane remarcabile: cele care se nasc prea devreme şi devin vizionare, neînţelese şi apreciate abia mult după ce mor şi cele care se nasc prea târziu şi care sunt un fel de figuri burleşti, gen Puric ăsta pe care-l fâlfâie bigoţii în toate direcţiile. Locul lui este undeva la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul celui de-al XX-lea, dacă este musai să-l facem român. Acum, nu doar că genul ăsta de gândire face rău, dar nici nu mai există problemele pe care încearcă să le rezolve. Cu toate astea, se bucură de foarte mult succes. Da. E drăguţ să-ţi spună unul că tu nu ai nimic de făcut, există un Dumnezeu care te iubeşte mai mult ca pe oricine pentru că eşti român, deci acolo, sus, o să-ţi fie bine, chiar dacă eşti o jagardea puturoasă. Sună bine. Puric spune mulţimii ce vrea mulţimea să audă, iar dacă Puric are o idee bună este pentru simplul motiv că mulţimea are şi vreo nevoie cât de cât logică. Unde-ai citit despre compensarea contemporană a sacrificiului? Vrea şi ochiul meu să vadă şi să râdă, nu te desfăta doar tu.
ȘtergereE vorba de capodopera sa "Fii demn"...cum altfel? (Insa eu l-am auzit vorbind despre aceste aspecte si in cateva interviuri in care a abordat mai pe larg aceasta "problema"). Am perceput carticica sa ca pe un soi de jurnal intesat cu mult umor si idealism: povesti, confesiuni, amintiri, dar care se invart poate mult prea obsedant in jurul ideii de izbavire prin credinta in Dumnezeu, de sacrificiu si dragoste fata de neam.
ȘtergereRăbdarea domniei tale e de fier, stimabilă! Să-l citeşti pe Puric e o treabă. Dar să-l şi asculţi? Am încercat cândva să trec prin infernul ăsta şi nu pot decât să-ţi dau dreptate: nici popii nu zic de Dumnezeu mai des ca el. De fapt, este atât de obsedat de a-şi îndesa credinţa pe gâtul neamului pe care, de altfe, îl iubeşte (te iubesc. Deepthroat, maybe?), încât mă face să cred că nu gândeşte nici pe departe atât de religios. Mai degrabă seamănă cu papii medievali care nu că ar fi fost atei, dar considerau că Dumnezeu va fi mai indulgent cu ei şi, deci, solicitau pietate mai multă din partea credincioşilor de rând decât manifestau ei înşişi în viaţa reală. În schimb, în toate documentele clericale medievale, Dumnezeu este peste tot. Borgia, săracul... Piosul...
ȘtergereParadoxul e ca i-am rezistat mai bine ascultandu-l decat citindu-l. Eram macinata de prejudecati in ceea ce-l priveste si am gandit ca aceasta carte poate fi o cale buna pentru a mi le "anihila". Teribila greseala. Dar fie, e loc pentru toti sub Soare. Si mai ales, sa nu uitam ca intotdeauna se poate si mai rau.
ȘtergereDoamne, dar selectivi mai sunteţi ! Puric face ce poate să facă el, a dus în teatru limbajul corporal al filmului mut. Scrie despre omul frumos ,cum ştie el. M-am saturat de noua limba de lemn, adică de neamul ăsta care e aşa cum e ... Dar voi nu sunteţi diferiţi ? Credeţi că există sau poate să existe o lume fără cei pe care nu îi suportaţi ? Ei bine, nu se poate ! Proşti şi deştepţi, buni şi ticăloşi , samd sunt de la Cain şi Abel . Mă rog, Abel a murit. Omorât de Cain. Nasol ! Deci, nu numai obsedaţii modifică istoria si nu numai viziunile inguste, pentru ca nu îi putem baga pe toti in aceeasi oala. Ce e mai puternic de fapt ? O idee sau o puşcă ? Pentru unii puşca, pentru alţii ideea ! Hristos, la noi, Buddha în Orient, au avut viziuni înguste ? Orice poate fi promovat daca exista vointa si mai nou ... marketing ! : ) Interesant blogul d-voastra . M-am abonat !
RăspundețiȘtergere