Cu ochii larg închişi

                                                    „ But all I loved, I loved alone.”

                                                                                          Edgar Allan Poe

 

                                                                    

                                                     

       „– Vezi, Claire, e destul de greu de explicat. Nu există decât o chestiune; să ştii cât valorezi. Dar, pentru asta, trebuie să-l dai la o parte pe Socrate. Ca să te cunoşti, trebuie să acţionezi, ceea ce nu înseamnă să şi poţi să te defineşti. Cultul eului! Mă faci să râd. Ce eu şi ce personalitate? Când îmi privesc viaţa şi culoarea ei tainică, se ridică în mine un fel de tremurat de lacrimi. Sunt tot atât buzele astea pe care le-am sărutat, cât nopţile «casei în faţa lumii», tot atât copilul ăsta sărac, cât nebunia de a trăi şi de a avea ambiţii care mă cuprinde în unele momente. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite clipe. Iar eu mă simt pretutindeni asemănător cu imaginea inumană a lumii care e propria mea viaţă.

       – Da, spune Claire, joci pe două planuri în acelaşi timp.
       – Fără îndoială. Însă când aveam douăzeci de ani, citeam ca toată lumea că viaţa poate fi o comedie. Dar nu asta vreau să spun. Mai multe vieţi, mai multe planuri, desigur. Dar când actorul se află pe scenă, convenţia e acceptată. Nu, Claire, ştim bine că e serios – ne-o spune ceva.
       – De ce? spune Claire.
       – Pentru că, dacă actorul ar juca fără să ştie că joacă într-o piesă, atunci lacrimile lui ar fi lacrimi, iar viaţa sa ar fi o viaţă. Şi de câte ori mă gândesc la mersul progresiv al durerii şi al bucuriei în mine, ştiu bine, şi cu câtă furie, că partida pe care o joc este cea mai serioasă şi mai exaltantă dintre toate. Iar eu vreau să fiu acest actor perfect. Puţin îmi pasă de personalitatea mea şi nu vreau s-o cultiv. Vreau să fiu ceea ce mă face viaţa şi nu să fac din viaţa mea o experienţă. Eu sunt experienţa şi viaţa e cea care mă formează şi mă conduce. Dacă aş avea destulă forţă şi răbdare, ştiu la ce grad de perfectă impersonalitate aş ajunge, până la ce puseu de neant activ ar putea merge forţele mele. Ceea ce m-a oprit întotdeauna e vanitatea mea personală. Astăzi, înţeleg că a acţiona, a iubi şi a suferi înseamnă a trăi cu adevărat, dar a trăi în măsura în care eşti transparent şi îţi accepţi soarta ca unic reflex al unui curcubeu de bucurii şi de pasiuni. Calea ... Dar pentru asta e nevoie de timp, am timp acum.
      Claire, după o lungă tăcere, l-a privit pe Patrice în faţă şi a spus încet:
         – Multe dureri îi aşteaptă pe cei care te iubesc.
      Patrice s-a sculat, având ceva disperat în privire şi a spus cu violenţă:
         – Iubirea pe care mi-o poartă cineva nu mă obligă la nimic.
         – Aşa e, zise Claire. Doar constatam. (Vei rămâne singur într-o bună zi.)“

Fiii lui Cain

                                          

                                            “Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi;

                                              Şi vinovaţi suntem cu toţii:
                                              Unii, pentru că am tăcut;
                                              Alţii, pentru că am greşit;
                                              Cu toţii, pentru că am suportat.”

                                                              Mareşalul  Ion Antonescu  (Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

                                     
                              

            Nodul gordian vrea să fie lăsat în pace. Ceea ce natura vrea, de fapt, de la noi stă scris în fiecare individ, în mine, și-n tine. Stătea scris în Iisus, stătea scris în Nietzsche. Sufletul lumii noastre e un animal care a zăcut o vreme nesfârșită în lanţuri şi când va fi liber, primele sale gesturi nu vor fi dintre cele mai tandre, dar ocolișurile și căile nu au relevanţă, atât timp cât iese la suprafaţă adevarata necesitate a sufletului, care de atâta și atâta vreme a fost înșelată și amorţită. Abia atunci va fi „ziua noastră”, pentru asta suntem însemnaţi, precum Cain a fost însemnat pentru a stârni spaima și radicalismul și pentru a-i mâna pe oameni dintr-o idilă strâmtă în depărtări pline de pericole. De altfel, toţi oamenii care au influenţat mersul omenirii, toţi fără excepţie au fost capabili și eficienţi doar pentru că au fost dispuși să-și asume destinul şi asta e valabil pentru Moise și Buddha, pentru Napoleon, și pentru Bismarck. Așa a fost cu  Hitler, cu Alexandru, cu Loyola, cu toţi. Cȃnd se va obiecta că radicalismul, de orice fel, se bazează pe o viziune îngustă, va trebui să răspundem că istoria nu înaintează decȃt prin viziuni înguste. Numai obsedaţii au răsturnat istoria: ceilalţi cȃrpesc şi completează.

           Cu alte cuvinte,  când răscolirile care au avut loc pe suprafaţa pământului au aruncat vieţuitoarele de apă pe uscat și invers, atunci exemplarele dispuse a-și asuma destinul au fost cele care au reușit să înfăptuiască ceea ce era nou și  de neconceput ca să-și salveze specia prin noi adaptări. Dacă au fost acele exemplare care în perioada anterioară treceau drept conservatoare și păstrătoare sau dacă au fost visătorii și revoluţionarii, asta nu știm. Au fost dispuse și de aceea și-au salvat specia , trecând-o într-o nouă etapă de dezvoltare. Asta știm. Pentru asta vrem să fim dispuși.
           Şi poate că nu întâmplător tocmai astăzi mi-am amintit de o fabulă africană pe care am citit-o acum câţiva ani într-o revistă de lifestyle ortodox şi care suna cam aşa: « În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea rȃului şi strigau speriate şi se lamentau: “ Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră...copacii noştri...ce dezastru, ce dezastru!...”. Doar o pasăre colibri nu  s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de rȃu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi-a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, pȃnă cand unul dintre animalele plȃngăcioase  a observat-o şi i-a strigat din urmă : ,, Visătorule ! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent ? “. Pasărea colibri  s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: “ Fac ceea ce pot să fac ! “».

          Eu nu trăiesc în România, ci într-o patrie cu acest nume: un popor care a găsit în el  poezia necesară pentru a numi o simplă şi banală floare de câmp, lăcrămioară. Mă gândesc că denumirea acestei flori “lăcrămioară” este rodul unui clipe de vulnerabilitate a ciobanului din Mioriţa, o clipă anterioară acceptării morţii, fiindcă numele acestei flori nu poate fi atribuit decât de astfel de reprezentanţi – oameni precum cei din închisorile comuniste care îşi aşteaptă moartea plini de luciditate, fiind conştienţi  în acelaşi timp că ea va fi produsă de un frate. Acest gen de oameni – ei sunt cei care au botezat această floare, şi când zic ei, fac referire şi la cei care au pricinuit moartea.